16. Anexă¶
16.1. Modul interactiv¶
Sunt disponibile două versiuni ale buclei interactive REPL (Citește-Evaluează-Afișează-Reia). Dintre ele, modalitatea clasică de utilizare a interpretorului (de Python în terminal) este suportată de toate platformele moderne de calcul, doar că dispune de capacități minimale de control al elementelor introduse în linia de comandă.
Însă, atât în Windows cât și în sistemele de operare de tip Unix cu suport pentru curses, ne va fi pus la dispoziție, în mod predefinit, un interpretor interactiv nou. El dispune de colorarea itemilor (în linia de comandă), de editare multi-rând, de substituții în istoric, respectiv de modul lipire (de la englezescul, ca jargon informatic, paste). Pentru a dezafecta colorarea, găsiți detalii în Controlling color. Tastele funcții (tastele F: se accesează apăsând simultan Fn și F_număr) vă vor oferi un plus de funcționalitate. Astfel, F1 activează documentația interactivă de sprijin pydoc. F2 vă permite să parcurgeți istoricul liniei de comandă fără afișarea rezultatelor (execuției de comenzi) și nici a prompturilor >>>, respectiv …. Cu F3 se intră în „modul lipire”, ceea ce va ușura lipirea unor blocuri (mai) consistente de cod. Pentru a ieși din acest mod (și a vă înapoia la promptul principal), apăsați încă o dată pe tasta (Fn + ) F3.
Atunci când utilizați noul interpretor de comenzi interactiv, pentru a ieși din el trebuie să tastați fie exit fie quit. Adăugarea de paranteze (ca la operatorul de apel) este opțională.
Dacă nu vă interesează acest interpretor de comenzi interactiv, atunci îl puteți dezafecta cu ajutorul variabilei de mediu PYTHON_BASIC_REPL.
16.1.1. Tratarea erorilor¶
Când survine o eroare, interpretorul va afișa atât un mesaj de eroare (corespunzător) cât și conținutul stivei de apeluri (de la englezescul, ca jargon informatic, stack (back)trace). Dacă vă aflați în modul interactiv, atunci interpretorul revine la promptul principal; în caz că programul provine dintr-un fișier, terminarea execuției se va realiza cu un cod de ieșire nenul, aceasta după ce a fost afișată stiva de apeluri. (Excepțiile tratate printr-o clauză except dintr-o instrucțiune try nu vor fi considerate, în acest context, drept erori.) Anumite erori sunt necondiționat fatale, drept pentru care ele vor cauza ieșirea din execuție cu un cod de ieșire nenul; printre ele se numără inconsistențele interne ale codului, respectiv anumite situații în care se epuizează spațiul alocat în memorie. Toate mesajele de eroare se scriu în fluxul de eroare (ori canalul de eroare) standard; încheierea corectă a execuției unei comenzi se scrie în fluxul de ieșire standard.
Tastând caracterul de întrerupere (de obicei, Control-C ori Delete) a execuției, fie la promptul primar fie la cel secundar, vom produce oprirea introducerii de caractere de la tastatură și revenirea la promptul primar. [1] Dacă tastăm caracterul de întrerupere în timp ce se derulează vreo execuție de comandă, atunci va fi lansată o excepție KeyboardInterrupt, a cărei interceptare poate fi proiectată, de dumneavoastră înșivă, cu ajutorul unei instrucțiuni try.
16.1.2. Scripturi Python executabile¶
În sistemele Unix de tip BSD, scripturile Python pot fi transformate în scripturi executabile direct, aidoma scripturilor interpretorului de comenzi activ în sesiunea de terminal, prin inserarea liniei de cod
#!/usr/bin/env python3
chiar la începutul scriptului, respectiv adăugând permisiunilor fișierului în care ați introdus scriptul și permisiunea ca acesta să poată fi executat (ceea ce înseamnă a-i atribui fișierului un mod executabil). Evident, am presupus că variabila de mediu PATH din contul dumneavoastră de utilizator conține (și) calea de acces către interpretor. Este necesar ca simbolul bi-semn #! să fie așezat chiar la începutul fișierului. Pe anumite platforme, primul rând trebuie să se termine cu un caracter de încheiere de rând în stil Unix (adică, '\n') și nu cu cele două caractere (invizibile) care desemnează, în Windows, sfârșitul unui rând ('\r\n'). Nu uitați că diezul, denumit, în jargon informatic, caracter hash, '#', este întrebuințat în Python la începerea unui comentariu (de un rând).
Pentru ca un script să primească un mod executabil, adică pentru a i se da permisiunea de a fi executat, vom folosi comanda chmod.
$ chmod +x scriptul_meu.py
În sistemele Windows nu există acest „mod executabil”. Instalatorul de Python va realiza automat asocierea fișierelor .py cu python.exe, așa că, printr-un clic dublu pe un (simbol grafic al unui) fișier Python, acesta va rula ca script. Dacă facem uz de extensia .pyw (în locul lui .py), atunci fereastra terminalului, care apare la orice execuție de script, va fi suprimată.
16.1.3. Fișierul de pornire pentru sesiunea interactivă¶
Atunci când utilizați Python-ul în modul interactiv, este convenabil să aveți la îndemână un set de comenzi tipice, care să fie executate ori de câte ori porniți interpretorul. Puteți realiza așa ceva atribuindu-i unei variabile de mediu cu numele PYTHONSTARTUP drept valoare numele fișierului în care ați introdus setul respectiv de comenzi. Un atare procedeu seamănă cu cel datorită căruia preparați conținutul fișierului de configurare (la nivel de cont de utilizator) .profile al interpretoarelor de comenzi din sistemele Unix.
Fișierul (de pornire; de la englezescul, ca jargon informatic, startup file) va fi citit doar când deschideți o sesiune de lucru interactiv, nu și atunci când Python-ul își citește comenzile dintr-un fișier, și nici atunci când /dev/tty este sursa explicită a comenzilor (fișier care, altminteri, se comportă precum o sesiune interactivă). Execuția comenzilor din fișier va avea loc în același spațiu de nume unde se execută comenzile date interactiv, deci obiectele definite ori importurile făcute de comenzile din fișier vor putea fi utilizate fără nume calificate în timpul sesiunii interactive. De asemeni, puteți schimba promptul principal sys.ps1 și promptul secundar sys.ps2 în acest fișier de pornire.
Dacă doriți să fie citit și un fișier de pornire adițional, situat în directorul curent, atunci puteți realiza acest lucru introducând în fișierul de pornire global un fragment de cod aidoma acestuia: if os.path.isfile('.pythonrc.py'): exec(open('.pythonrc.py').read()). De asemeni, dacă sunteți interesați să întrebuințați fișierul de pornire într-un script, atunci va fi nevoie să îi adăugați acelui script un fragment de cod asemănător celui care urmează:
import os
numele_fișierului = os.environ.get('PYTHONSTARTUP')
if numele_fișierului and os.path.isfile(numele_fișierului):
with open(numele_fișierului) as obiectul_fișier:
fișierul_de_pornire = obiectul_fișier.read()
exec(fișierul_de_pornire)
16.1.4. Module de personalizare¶
Python-ul ne pune la dispoziție două ancore (de la englezescul, ca jargon informatic, hook) pentru a-l personaliza: sitecustomize (personalizare la nivel de sistem, adică (on-)site sau la fața locului) și usercustomize (personalizare la nivel de utilizator). Pentru a observa funcționarea personalizării, începem prin a găsi calea de acces către directorul pachetelor disponibile la fața locului pentru utilizator. Astfel, vom rula codul Python de mai jos:
>>> import site
>>> site.getusersitepackages()
'C:\Users\nume_de_utilizator\AppData\Roaming\Python\Python313\site-packages'
Calea de acces fiind găsită, vom crea un fișier denumit usercustomize.py în directorul respectiv și vom introduce în fișier comenzile dorite. Existența acestui fișier va influența toate invocările Python-ului, cu excepția situației în care pornirea se va face cu opțiunea -s, opțiune care dezactivează importurile automate.
Ancora sitecustomize funcționează la fel, doar că fișierul ei va fi creat de către unul din administratorii sistemului dumneavoastră de calcul și plasat într-unul din directoarele care fac parte din lista directoarelor (globale ale) pachetelor instalate la nivel de sistem, însă tot la fața locului (listă găsită cu site.getsitepackages()), acest fișier sitecustomize.py fiind importat înaintea celui corespunzând ancorei usercustomize. A se vedea documentația modulului site pentru mai multe detalii.
Note de subsol